CAPITOLUL 1. DESPRE SFINTELE SCRIPTURI
1. Cu toate că revelația naturii, lucrările creației și ale providenței mărturisesc atât de mult despre bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, încât oamenii rămân fără scuze; totuși ele nu sunt suficiente ca să ofere acea cunoaștere a lui Dumnezeu, și a voii Lui, care este necesară pentru mântuire. De aceea, Domnul a găsit plăcere ca, în perioade de timp diferite și în moduri diferite, să Se reveleze pe Sine, și să-Și declare voia pentru Biserica Sa; și după aceea, pentru o mai bună păstrare și răspândire a adevărului, și pentru o înrădăcinare și susținere a Bisericii împotriva depravării umane, și a uneltirilor vrăjmașe ale Satanei și ale lumii, să le încredințeze pe acestea pentru a fi scrise: fapt care fac Sfintele Scripturi să fie pe deplin necesare, întrucât modalitățile anterioare prin care Dumnezeu Își revela voia față de poporul Lui au încetat.
2. Sub numele de Sfintele Scripturi, sau Cuvântul lui Dumnezeu scris, sunt cuprinse toate cărțile Vechiului și Noului Testament, și ele sunt următoarele:
VECHIUL TESTAMENT
| Geneza | 2 Cronici | Daniel |
| Exodul | Ezra | Osea |
| Levitic | Neemia | Ioel |
| Numeri | Estera | Amos |
| Deuteronom | Iov | Obadia |
| Iosua | Psalmii | Iona |
| Judecători | Proverbe | Mica |
| Rut | Eclesiastul | Naum |
| 1 Samuel | Cântarea Cântărilor | Habacuc |
| 2 Samuel | Isaia | Țefania |
| 1 Împărați | Ieremia | Hagai |
| 2 Împărați | Plângerile lui Ieremia | Zaharia |
| 1 Cronici | Ezechiel | Maleahi |
NOUL TESTAMENT
| Matei | Efeseni | Evrei |
| Marcu | Filipeni | Iacov |
| Luca | Coloseni | 1 Petru |
| Ioan | 1 Tesaloniceni | 2 Petru |
| Faptele Apostolilor | 2 Tesaloniceni | 1 Ioan |
| Romani | 1 Timotei | 2 Ioan |
| 1 Corinteni | 2 Timotei | 3 Ioan |
| 2 Corinteni | Tit | Iuda |
| Galateni | Filimon | Apocalipsa |
Toate sunt date prin inspirația de la Dumnezeu ca să ne fie norma credinței și a vieții.
3. Nefiind inspirate divin, cărțile numite în mod obișnuit Apocrife nu fac parte din canonul Scripturii, și prin urmare nu au nicio autoritate în biserica lui Dumnezeu, nici nu pot fi acceptate, sau folosite, mai mult decât sunt orice alte scrieri omenești.
4. Sfânta Scriptură cere credință și ascultare, dar autoritatea ei nu depinde de mărturia vreunui om, sau a Bisericii; ci în totalitate de Dumnezeu (Care este El Însuși Adevărul), Autorul acesteia și, de aceea, trebuie primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu.
5. Noi putem fi influențați și convinși de mărturia Bisericii în a dobândi o atitudine de înaltă reverență față de Sfânta Scriptură. De altfel, caracterul ceresc al conținutului ei, eficiența doctrinei, maiestatea stilului, armonia tuturor părților, scopul ei pe de-a-ntregul (care este să dea toată gloria lui Dumnezeu), descoperirea completă pe care o face singurei căi de mântuire a omului, alături de multe alte caracteristici incomparabile, și de întreaga ei perfecțiune, sunt argumente prin care se dovedește din plin că Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, convingerea și asigurarea noastră deplină cu privire la adevărul infailibil și autoritatea ei divină, vin în urma lucrării lăuntrice a Duhului Sfânt care mărturisește prin și despre Cuvânt în inimile noastre.
6. Tot sfatul lui Dumnezeu privitor la lucrurile necesare glorificării Lui, mântuirii omului, credinței și vieții, este fie prezentat explicit în Scriptură, fie dedus din Scriptură în urma unor consecințe pozitive și necesare: acestora nu trebuie niciodată adăugat nimic, nici prin noi revelații ale Duhului, nici prin tradițiile oamenilor. Cu toate acestea, noi recunoaștem că iluminarea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu este necesară pentru o înțelegere aducătoare de mântuire asupra lucrurilor care sunt revelate în Cuvânt. De asemenea, există anumite aspecte care privesc închinarea înaintea lui Dumnezeu, și conducerea Bisericii, lucruri firești acțiunii și comunității umane, care trebuie rânduite prin lumina naturii, și prudența creștină, potrivit cu regulile generale ale Cuvântului, care trebuie întotdeauna respectate.
7. Nu toate lucrurile din Sfânta Scriptură sunt la fel de simple în ele însele, și de asemenea nu sunt la fel de clare tuturor oamenilor. Totuși, acele lucruri care sunt esențiale de știut, de crezut și de respectat pentru mântuire sunt atât de clar expuse și explicate într-un loc sau altul din Sfânta Scriptură, încât nu doar cei învățați ci și cei fără școală pot ajunge, folosind mijloace obișnuite, la un nivel suficient al înțelegerii acestor lucruri.
8. Vechiul Testament scris în limba ebraică (limba maternă a poporului lui Dumnezeu din vechime) și Noul Testament scris în limba greacă (limba cea mai răspândită la vremea scrierii acestuia) au fost inspirate în mod direct de Dumnezeu, și au fost păstrate pure de-a lungul veacurilor prin grija Sa deosebită și prin providența Sa. Prin urmare, ele sunt autentice, astfel încât, oricând există controverse religioase, Biserica trebuie să apeleze la ele ca fiind autoritatea finală de soluționare a controverselor. Însă aceste limbi originale nu sunt cunoscute de toți oamenii lui Dumnezeu, care au dreptul și dorința de a studia Sfânta Scriptură, și cărora le este poruncit să o citească și să o cerceteze în frică de Dumnezeu. De aceea, Vechiul și Noul Testament trebuie traduse în limba obișnuită, nativă, a fiecărui popor la care ele ajung, astfel încât, având Cuvântul lui Dumnezeu locuind pe deplin în toți, oamenii să se închine lui Dumnezeu într-o modalitate acceptabilă, și prin răbdarea și mângâierea Scripturii, ei să capete nădejde.
9. Regula infailibilă pentru interpretarea Sfintei Scripturi este Scriptura însăși. De aceea, atunci când există o întrebare cu privire la sensul deplin și adevărat al oricărui pasaj [sau parte] din Scriptură (care nu este un amalgam de versete, ci prezintă o unitate perfectă a lor), acel sens trebuie căutat și înțeles în lumina altor pasaje din Scriptură care vorbesc mai clar despre acel subiect.
10. Judecătorul suprem prin care trebuie soluționate toate controversele religioase, și prin care trebuie examinate toate deciziile conciliilor, toate opiniile scriitorilor, toate doctrinele omenești și toate părerile, nu poate fi altul decât Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură, și pe ale cărui verdicte suntem chemați să ne bizuim.
CAPITOLUL 2. DESPRE DUMNEZEU, ŞI DESPRE SFÂNTA TREIME
1. Există un singur Dumnezeu viu și adevărat, care este infinit în ființă și perfecțiune, un spirit absolut pur, invizibil, fără trup, membre sau patimi; nechimbător, nemărginit, etern, de nepătruns, atotputernic, absolut înțelept, absolut sfânt, absolut liber, complet absolut. El face toate lucrurile după sfatul voinței Sale neschimbătoare și în întregime neprihănite, pentru gloria Lui. El este perfect iubitor, plin de har, milă, îndelungă răbdare, bogat în bunătate și adevăr, iertând nelegiuirea, fărădelegea și păcatul. El îi răsplătește pe aceia care Îl caută cu sârguință, dar în același timp este cu drept pe deplin și groaznic în judecățile Sale, urând toate păcatele și care nu-l va ierta cu nici un chip pe cel vinovat.
2. Dumnezeu are toată viața, slava, bunătatea, fericirea în și prin El Însuși; El este unic în ființă, atotsuficient în și prin Sine, independent de orice creatură a Sa, neprimind vreo glorie de la acestea, ci demonstrându-Și propria glorie în ele, prin ele, către ele și peste ele. Doar El este izvorul tuturor ființelor, din care, prin care și pentru care sunt toate lucrurile. El are stăpânirea absolută și suverană asupra tuturor, putând face orice dorește prin ele, pentru ele sau către ele. În fața Lui, toate lucurile sunt descoperite și clare, cunoașterea Lui fiind infinită, fără greșeală și independentă de ființele create, astfel încât pentru El nimic nu este accidental, incert sau la întâmplare. El este cu totul sfânt în toate sfaturile Sale, în toate lucrările Sale, și în toate poruncile Sale. Îngerii, oamenii și orice alte creaturi Îi datorează toată închinarea, slujirea și supunerea pe care El dorește să le ceară de la acestea.
3. În unitatea Dumnezeirii există trei Persoane, de aceeași substanță, putere și eternitate: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Tatăl nu se trage din nimeni, El nu este creat și nici nu provine din ceva anume. Fiul este etern născut din Tatăl. Duhul Sfânt Își are originea etern de la Tatăl și de la Fiul.
CAPITOLUL 3. DESPRE HOTĂRÂRILE ETERNE ALE LUI DUMNEZEU
1. Din veșnicii, Dumnezeu a hotărât, prin sfatul perfect înțelept și sfânt al voii Sale, de bunăvoie și fără posibilitatea de schimbare, tot ceea ce trebuie să se întâmple. Cu toate acestea, El a făcut acest lucru așa încât Dumnezeu nu este nici autorul păcatului, nici nu încalcă voința creaturilor, și nici nu sunt eliminate astfel libertatea sau răspunderea creaturilor pentru consecințele acțiunilor lor, ci mai degrabă acestea sunt întărite.
2. Cu toate că Dumnezeu cunoaște orice ar putea să se întâmple sau se va întâmpla în toate circumstanțele imaginabile, totuși El nu a hotărât nimic pentru că El a prevăzut acel lucru în viitor, sau pentru că acel lucru s-ar fi întâmplat [oricum] în anumite circumstanțe.
3. Prin hotărârea lui Dumnezeu și cu scopul demonstrării gloriei Sale, unii oameni și îngeri sunt predestinați pentru viața veșnică, iar alții sunt hotărâți dinainte pentru moartea veșnică.
4. Acești îngeri și aceste ființe umane, predestinate și hotărâte mai dinainte, sunt desemnate în mod individual și ireversibil, iar numărul lor este atât de sigur și de bine definit încât el nu poate fi nici crescut și nici diminuat.
5. Pe aceia dintre oameni care sunt predestinați pentru viața veșnică, Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii, potrivit cu scopul Său etern și neschimbabil, și sfatul Său tainic și buna plăcere a voii Sale, i-a ales în Cristos, pentru gloria veșnică, numai datorită harului și dragostei Sale, fără nici o precunoaștere a credinței, sau a faptelor bune, sau a perseverării existente în vreunul din ei, sau a oricărui alt lucru în creatură, drept condiții sau cauze care să-L determine s-o facă; și toate sunt pentru lauda harului Său glorios.
6. Așa cum Dumnezeu a rânduit pe cei aleși pentru glorie, tot așa, prin scopul etern și absolut liber al voii Sale, a rânduit mai dinainte și toate mijloacele pentru aceasta. De aceea, cei ce sunt aleși, căzuți fiind în Adam, sunt răscumpărați de Cristos, sunt chemați eficace la credința în Cristos de Duhul Lui, care lucrează la timpul potrivit, sunt justificați, înfiați, sfințiți și păstrați de puterea Lui, prin credință, pentru mântuire. Nimeni altcineva în afară de cei aleși nu este răscumpărat de Cristos, chemat eficient, justificat, înfiat, sfințit și mântuit.
7. În privința celorlalți oameni, Dumnezeu a găsit cu cale, potrivit cu sfatul nepătruns al voii Sale, prin care El dă sau ia mila după cum dorește, pentru gloria puterii Sale suverane asupra creaturilor Sale, să-i lase la o parte; și să-i rânduiască pentru necinste și mânie din cauza păcatului lor, pentru lauda dreptății Sale glorioase.
8. Doctrina acestei mare taine a predestinării trebuie utilizată cu prudență și grijă specială, astfel încât aceia care sunt în ascultare de voia lui Dumnezeu descoperită în Cuvântul Său, și care se supun ei, să fie siguri de alegerea lor eternă prin certitudinea chemării lor convingătoare. Astfel, această doctrină trebuie să promoveze lauda, reverența și admirația lui Dumnezeu, să încurajeze umilința și sârguința, și să aducă multă mângâiere tuturor celor care se supun în mod sincer Evangheliei.
CAPITOLUL 4: DESPRE CREAŢIE
1. La început, a fost plăcut lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ca, pentru manifestarea gloriei puterii, înțelepciunii și bunătății Sale eterne, să creeze lumea din nimic și toate lucrurile din ea, atât pe cele vizibile cât și pe cele invizibile, în decurs de 6 zile, și toate lucurile au fost foarte bune.
2. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturi, El l-a creat pe om, bărbat și femeie, cu suflet rațional și nemuritor, înzestrați cu cunoaștere, neprihănire și sfințenie adevărată, după chipul Lui. Ei au avut Legea lui Dumnezeu scrisă în inima lor și puterea ca s-o împlinească, dar cu posibilitatea de a alege să o încalce, fiind lăsați în libertatea propriei lor voințe schimbătoare. Pe lângă Legea scrisă în inimile lor, ei au primit porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Atâta timp cât au ținut această poruncă, ei au fost fericiți în părtășia lor cu Dumnezeu, și au avut stăpânire asupra celorlalte creaturi.
CAPITOLUL 5. DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ
1. Dumnezeu, Creatorul măreț al tuturor lucrurilor susține, dirijează direct și guvernează toate creaturile, acțiunile și lucrurile, de la cele mai mari până la cele mai neînsemnate, prin providența Sa sfântă și perfect înțeleaptă, potrivit cu preștiința Sa infailibilă și cu sfatul necondiționat și neschimbător al voii Sale, spre lauda gloriei înțelepciunii, puterii, dreptății, bunătății și milei Sale.
2. Cu toate că, în ceea ce privește preștiința și hotărârea lui Dumnezeu, care este prima cauză, toate lucrurile se petrec în mod neschimbător și fără greșeală, prin aceeași providență, El face ca lucrurile să se petreacă în conformitate cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, fie liber sau ca o consecință.
3. În providența Sa obișnuită, Dumnezeu se folosește de mijloace, dar este liber pentru a lucra și fără ele, dincolo de ele sau împotriva lor după plăcerea Lui.
4. Puterea nemărginită, înțelepciunea de nepătruns, și bunătatea infinită ale lui Dumnezeu sunt exprimate atât de pregnant în providența Sa, încât scopurile Sale suverane se extind înapoi în istorie până la căderea omului și la toate celelalte păcate ale îngerilor și oamenilor. Acest lucru nu reprezintă o simplă permisiune oferită lor, pentru că El limitează în mod înțelept și plin de putere aceste lucruri, și prin alte mijloace aranjează și guvernează oamenii astfel încât acțiunile lor păcătoase să contribuie în final tot la împlinirea scopurilor Sale sfinte. Cu toate acestea, în toate aceste lucruri, păcătoșenia acestor acțiuni provine în totalitate de la creaturi și nu de la Dumnezeu, care este pe deplin sfânt și neprihănit, astfel încât El nu este și nici nu poate fi autorul sau cel care este de acord cu păcatul.
5. Dumnezeu, care este în mod perfect înțelept, drept și plin de har, adesea își lasă [chiar] propriii copii pentru o vreme să fie expuși la ispite felurite, și să fie afectați de corupția inimilor lor. El face acest lucru pentru a-i disciplina pentru păcatele lor trecute, sau pentru a le arăta puterea ascunsă a corupției morale și a înșelăciunii existente încă în inimile lor, astfel încât să îi smerească prin aceste lucruri și să îi aducă la o dependență mai apropiată și mai continuă de El pentru a căpăta susținere și pentru a-i face mai atenți pe viitor cu privire la ocaziile de a păcătui și pentru alte scopuri drepte și sfinte.
6. În ceea ce îi privește pe oamenii răi și stricați, Dumnezeu, ca Judecător drept, îi întunecă și îi împietrește din cauza păcatelor lor, El nu numai că Își ascunde harul de la aceia care trebuie să fi fost iluminați în înțelegerea lor și afectați în inima lor, dar chiar uneori El retrage de la aceste persoane darurile pe care ei le aveau, și îi lasă expuși la situații pe care corupția din ei le transformă în ocazii de a păcătui. Mai mult, Dumnezeu îi lasă pradă poftelor lor proprii, ispitelor lumii și puterii Satanei, astfel încât ei singuri se împietresc utilizând exact aceleași mijloace pe care Dumnezeu le folosește pentru a înmuia inimile altora.
7. Deși providența lui Dumnezeu ajunge în general să se exercite asupra tuturor ființelor, totuși El se îngrijește de Biserica Sa într-un mod foarte special și conduce toate lucrurile spre binele Bisericii Sale.
CAPITOLUL 6. DESPRE CĂDEREA OMULUI,
PĂCAT ŞI PEDEPSIREA PĂCATULUI
1. Primii noștri părinți, fiind ademeniți prin subtilitatea și ispitele Satanei, au păcătuit, mâncând din fructul oprit. Dumnezeu a permis păcatul lor, potrivit sfatului Său înțelept și sfânt, întrucât a fost scopul Său ca acest lucru să fie direcționat în final spre gloria Sa.
2. Prin păcatul acesta, ei au căzut din starea lor inițială de neprihănire și comuniune cu Dumnezeu, și astfel au devenit morți în păcat și pângăriți în întregime în toate părțile și facultățile sufletului și trupului lor.
3. Întrucât ei au fost rădăcina întregii omeniri, vinovăția acestui păcat a fost imputată tuturor, așa încât aceeași moarte în păcat și aceeași natură coruptă au fost transmise tuturor celor care i-au urmat prin naștere obișnuită.
4. Toate păcatele propriu-zise săvârșite vreodată sunt urmarea corupției morale dată de păcatul primar. Prin el, noi toți suntem lipsiți complet de capacitatea și abilitatea de a face bine, fiind împotriva a tot ceea ce este bun și îndreptați în totalitate către rău.
5. De-a lungul vieții pământești, natura coruptă a omului rămâne în cei care sunt regenerați. Deși este iertată și dată morții prin Cristos, totuși atât natura aceasta coruptă cât și toate acțiunile ei sunt cu adevărat și în realitate păcate.
6. Fiecare păcat, atât cel inițial cât și cel actual, fiind o încălcare a Legii neprihănite a lui Dumnezeu și îndreptat împotriva acesteia, aduce cu el, prin natura lui, vinovăția asupra păcătosului, prin care este expus fără scăpare mâniei lui Dumnezeu și blestemului Legii, și astfel supus morții, cu toate nenorocirile spirituale, temporare și eterne ale acesteia.
CAPITOLUL 7. DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU OMUL
1. Distanța dintre Dumnezeu și creatura Lui (omul) este așa de mare încât, deși în calitate de creaturi raționale, oamenii sunt datori să asculte de El ca de Creatorul lor, totuși aceștia n-ar putea niciodată beneficia de El ca rod al binecuvântării și răsplății lor, decât prin actul voluntar de voință din partea lui Dumnezeu. A fost plăcut Lui să exprime acest act sub forma unui legământ.
2. Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ al faptelor, prin care lui Adam i se promitea viața și, prin el, urmașilor lui, cu condiția ascultării perfecte și personale.
3. După ce omul, prin căderea lui, s-a făcut incapabil de a obține viața pe baza acelui legământ, a fost plăcut Domnului să facă un al doilea legământ, numit în mod obișnuit legământul harului. Prin acesta, El oferă păcătoșilor viața veșnică și mântuirea prin Isus Cristos, cerând de la ei credință în El, ca să poată fi mântuiți, și promițând să dea tuturor acelora rânduiți pentru viața veșnică Duhul Său cel Sfânt, care să-i facă să dorească și să fie capabili să creadă.
4. Acest legământ al harului este frecvent prezentat în Scriptură cu numele unui testament, referindu-se la moartea lui Isus Cristos, Autorul testamentului, și la moștenirea veșnică, împreună cu toate lucrurile care țin de ea și care sunt cuprinse în ea.
5. Legământul acesta a fost administrat diferit pe vremea Legii față de vremea Evangheliei. În perioada Legii, el a fost administrat prin promisiuni, profeții, jertfe, circumcizie, mielul pascal, și alte simboluri și rânduieli date poporului evreu, toate arătând înainte spre Cristosul care urma să vină. Ele erau, pentru acea vreme, suficiente și eficace, prin lucrarea Duhului, ca să îi instruiască și să întărească pe cei aleși în credința în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea deplină a păcatelor și mântuire veșnică. Acesta este denumit Vechiul Testament.
6. În perioada Evangheliei, când Cristos, Substanța legământului, a fost arătat, modalitățile prin care a fost instituit acest legământ sunt predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și administrarea Botezului și Cinei Domnului: care, deși mai puține la număr, și administrate cu mai multă simplitate și cu mai puțină strălucire exterioară, totuși, în ele, se prezintă într-o deplinătate mai mare, o dovadă și o eficacitate spirituală, pentru toate națiunile, atât evrei cât și Neamuri. Acesta este denumit Noul Testament. De aceea, nu există două legăminte ale harului, diferite în substanță, ci unul și același, sub diferite dispensații.
CAPITOLUL 8. DESPRE CRISTOS MIJLOCITORUL
1. A fost plăcut lui Dumnezeu, în scopul Său veșnic, să-L aleagă și să-L rânduiască pe Domnul Isus, singurul Lui Fiu, să fie Mijlocitor între Dumnezeu și om, să fie Profet, Preot, și Împărat, Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Sa. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, chemați, justificați, sfințiți și glorificați prin El.
2. Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Trinității, fiind însuși Dumnezeul etern, de aceeași substanță și egal cu Tatăl, a luat, la împlinirea vremii, asupra Lui natura omului, cu toate proprietățile ei esențiale, și neputințele ei obișnuite, dar fără păcat. El a fost zămislit prin puterea Duhului Sfânt în pântecele fecioarei Maria, fiind om, din natura ei. Astfel, cele două naturi depline, perfecte și distincte de Dumnezeu și om s-au alăturat în mod inseparabil într-o singură Persoană, fără a implica amestecarea, conversia sau confuzia. Această Persoană este astfel Dumnezeul cel adevărat și un om cu adevărat, totuși este singurul Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om.
3. Domnul Isus Cristos, având natura Sa umană unită cu cea divină, a fost sfințit și uns cu Duhul Sfânt fără limite, astfel că în El se găsesc toate comorile înțelepciunii și cunoașterii. A fost plăcut Tatălui ca toată plinătatea să locuiască în El, astfel ca, fiind sfânt, fără cusur, nepătat și plin de har și adevăr, El să fie echipat în mod perfect pentru a face slujba de Mijlocitor și Garant. El nu a luat singur această slujbă, ci a fost chemat la ea de către Tatăl Lui, care de altfel a pus toată puterea și judecata în mâinile Fiului, și I-a poruncit să săvârșească această slujbă.
4. Domnul Isus a împlinit funcția aceasta de bunăvoie. Pentru aceasta, El S-a născut sub Lege și a împlinit-o în mod perfect. De asemenea, El a îndurat cele mai mari chinuri în sufletul Lui și cele mai dureroase suferințe în trup, a fost crucificat și a murit, a fost îngropat și a rămas sub puterea morții, dar n-a cunoscut putrezirea. A treia zi a înviat dintre cei morți, cu același trup în care a suferit, cu care s-a și înălțat la cer, unde stă la dreapta Tatălui Său, mijlocind, și de unde se va întoarce ca să-i judece pe oameni și pe îngeri, la sfârșitul lumii.
5. Domnul Isus, prin ascultarea Sa perfectă, și jertfa Lui, care, prin Duhul veșnic, au fost aduse o singură dată lui Dumnezeu, a împlinit în totalitate dreptatea Tatălui și a obținut astfel, nu numai reconcilierea (sau împăcarea), ci și o moștenire veșnică în Împărăția Cerului, pentru toți cei aceia pe care Tatăl i-a dat Lui.
6. Cu toate că lucrarea de răscumpărare a păcătoșilor n-a fost realizată de Cristos decât după întruparea Sa, totuși valoarea, eficiența, și beneficiile ei au fost comunicate celor aleși din toate timpurile, în mod succesiv de la începutul lumii, în și prin acele promisiuni, simboluri și jertfe, în care El a fost revelat și simbolizat a fi sămânța femeii care urma să zdrobească definitiv capul șarpelui, și ca Mielul junghiat de la întemeierea lumii, întrucât El este același ieri, și azi, și în veci.
7. În această lucrare de mijlocire, Domnul Isus Cristos a acționat conform cu ambele naturi ale Sale, săvârșind ceea ce este potrivit pentru fiecare dintre ele. Totuși, datorită unității acestor naturi în Persoana Sa, uneori în Sfânta Scriptură ceea ce este potrivit pentru una dintre naturi este atribuit Persoanei indicată de cealaltă natură.
8. Tuturor acelora pentru care Cristos a obținut răscumpărarea, El o aplică și o comunică în mod sigur și eficient, mijlocind pentru ei și descoperindu-le tainele mântuirii în și prin Cuvânt, determinându-i eficient prin Duhul să creadă și să I se supună, și conducându-le inimile prin Cuvântul și prin Duhul Lui. De asemenea, El învinge toți vrăjmașii lor prin puterea și înțelepciunea Lui minunate, utilizând metode și căi care sunt perfect consecvente cu providența Sa minunată și de nepătruns.
CAPITOLUL 9. DESPRE VOINŢA LIBERĂ
1. Dumnezeu a înzestrat voința omului cu acea libertate naturală, care nu este nici forțată, nici determinată de nici o necesitate intrinsecă în facerea binelui sau răului.
2. În starea sa de inocență inițială, omul a avut libertatea și puterea să dorească și să facă ceea ce era bine și plăcut lui Dumnezeu. Totuși, el a avut această libertate într-un mod astfel încât era posibil să o piardă.
3. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut complet întreaga abilitate a voinței de a face orice lucru bun din punct de vedere spiritual, care să însoțească mântuirea. Astfel, în starea naturală, omul este cu totul împotrivitor binelui spiritual și mort în păcat. El nu este capabil, prin propria tărie, să se convertească singur sau chiar să se pregătească cumva pe sine pentru convertire.
4. Atunci când Dumnezeu convertește păcătosul și îl transferă în starea de har, El îl eliberează din sclavia naturală a păcatului, și doar prin acest har al Său îl face capabil să dorească și să facă liber ceea ce este bine din punct de vedere spiritual. Cu toate acestea, datorită corupției care rămâne în oameni, aceștia nu își doresc în mod perfect și nici exclusiv ceea ce este bine, ci ei pot dori și ceea ce este rău.
5. Voința omului va fi făcută perfectă și liberă în mod permanent de a face doar binele numai când el se va afla starea de glorie.
CAPITOLUL 10. DESPRE CHEMAREA EFICIENTĂ LA MÂNTUIRE
1. Pe toți aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat la viața veșnică, și numai pe ei, Îi este plăcut ca, la vremea cuvenită stabilită de El, să îi cheme în mod eficient prin Cuvântul Său și prin lucrarea Duhului Sfânt. El îi cheamă pe aceștia din acea stare de păcat și moarte în care ei se găsesc în mod natural, aducându-i la har și la mântuire prin Domnul Isus Cristos. El le iluminează spiritual mințile întru mântuirea lor, pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu. El le îndepărtează inimile de piatră și le dă în loc inimi de carne. El le reînnoiește voința și, prin puterea Sa nemărginită, îi determină să facă binele. El îi atrage în mod irezistibil la Domnul Isus Cristos, totuși într-o modalitate în care ei sunt vin liberi, întrucât ei își doresc liber acest lucru datorită harului Său.
2. Această chemare irezistibilă este datorată exclusiv harului special și fără plată al lui Dumnezeu, și în nici un fel vreunui lucru care ar putea fi găsit în om, care este total pasiv față de el, până când, fiind adus la viață și reînnoit prin Duhul Sfânt, este făcut capabil să răspundă acestei chemări și să accepte harul care-i este oferit și conținut în ea.
3. Copiii aleși care mor în fragedă pruncie sunt regenerați și mântuiți de Domnul Cristos prin Duhul Sfânt care lucrează când, unde și cum are plăcerea. În aceeași situație sunt și toate persoanele alese care sunt incapabile să fie chemate prin lucrarea propovăduirii exterioare a Cuvântului.
4. Acele persoane care nu sunt alese, chiar dacă ar putea fi chemate prin lucrarea de predicare a Cuvântului, și chiar dacă ar putea experimenta anumite manifestări comune ale Duhului, nu vin niciodată cu adevărat la Cristos, și de aceea nu pot fi mântuite. Cu atât mai puțin nu pot fi mântuiți cu nici un chip oamenii care nu mărturisesc credința creștină, oricât de sârguincioși ar fi în a-și pune viețile în acord cu revelația naturii și cu învățăturile religiilor la care ei aderă. A afirma și a susține că ei ar putea fi mântuiți este un lucru lipsit de susținere în Cuvântul lui Dumnezeu și trebuie detestat.
CAPITOLUL 11. DESPRE JUSTIFICARE
1. Cei pe care Dumnezeu îi cheamă eficient (irezistibil), El îi și justifică. El face acest lucru nu prin implantarea neprihănirii în ei, ci iertându-le păcatele, și socotindu-i și acceptându-i ca neprihăniți, nu datorită unui lucru din ei sau făcut de ei, ci numai datorită lui Cristos. Ei nu sunt justificați pentru că Dumnezeu ar pune aceasta pe seama credinței, a actului credinței, sau a oricărui act de ascultare față de Evanghelie, ci ei sunt justificați prin atribuirea ascultării și pe satisfacerii dreptății de către Cristos, iar ei Îl primesc și se bazează pe El și neprihănirea Lui prin credință. Această credință nu se găsește în aceste persoane prin ele însele, ci este darul lui Dumnezeu.
2. Credința care Îl primește și se odihnește în Domnul Cristos și în neprihănirea Lui este singurul instrument al justificării. Cu toate acestea, ea nu se găsește singură în persoana justificată, ci este întotdeauna însoțită de toate celelalte componente ale harului mântuitor; credința aceasta nu este o credință moartă, pentru că ea se manifestă prin intermediul dragostei.
3. Prin ascultarea și moartea Sa, Domnul Cristos i-a eliberat pe deplin de datoria păcatului pe toți cei care sunt astfel justificați, satisfăcând dreptatea Tatălui în locul lor pe deplin, în mod real și complet. Totuși, justificarea lor este în întregime prin har fără plată, pentru că El a fost dăruit lor de către Tatăl, iar ascultarea Sa a fost acceptată în locul lor, ambele acțiuni fiind făcute necondiționat, și nu datorită a ceva meritoriu din acele persoane. Astfel, atât dreptatea cât și harul bogat al lui Dumnezeu sunt glorificate în justificarea păcătoșilor.
4. Încă din veșnicie, Dumnezeu a hotărât să îi justifice pe toți cei aleși, iar la împlinirea vremurilor, Domnul Cristos a murit pentru păcatele lor și a înviat din nou pentru justificarea lor. Totuși, ei nu sunt justificați în mod personal până când, la vremea potrivită, Duhul Sfânt lucrează aducerea lor concretă la Hristos.
5. Dumnezeu continuă să ierte păcatele celor care sunt justificați și, cu toate că nu pot cădea niciodată din starea de justificare, totuși aceste persoane pot să ajungă, din cauza păcatelor lor, să cadă în dizgrația de tată a lui Dumnezeu. Astfel, ei pot pierde strălucirea luminii feței Lui asupra lor, până când se smeresc, își mărturisesc păcatele, cer iertare și își reînnoiesc credința și pocăința.
6. Justificarea credincioșilor din vremurile Vechiului Testament a fost, în toate privințele, aceeași cu justificarea credincioșilor din vremurile Noul Testament.
CAPITOLUL 12. DESPRE ÎNFIERE
1. Dumnezeu a hotărât ca, în și de dragul singurului Său Fiu Isus Cristos, toți acei care sunt justificați să fie părtași harului înfierii. Prin acesta, ei sunt socotiți copii ai lui Dumnezeu și se bucură de libertățile și privilegiile acestei poziții. Ei au Numele Lui pus asupra lor și primesc Duhul înfierii. Ei au astfel acces la tronul Său de har cu tot curajul, și sunt în măsură să strige către Dumnezeu: “Ava, Tată!” Ei au parte de mila, protecția și purtarea de grijă a Lui, ca Tată, precum și de disciplinarea părintească făcută de El, totuși fără a fi vreodată renegați sau alungați, pentru că ei sunt sigilați pentru ziua răscumpărării și moștenesc promisiunile Lui ca moștenitori ai mântuirii veșnice.
CAPITOLUL 13. DESPRE SFINŢIRE
1. Cei care sunt chemați eficace și regenerați, având o inimă nouă, și un duh nou creat în ei, sunt și sfințiți, cu adevărat și în mod personal, prin virtutea morții și învierii lui Cristos, prin Cuvântul și Duhul Lui care locuiesc în ei. Stăpânirea întregului trup de păcat este nimicită, iar diferitele lui pofte păcătoase sunt în mod progresiv slăbite și date morții, pe când ei devin tot mai vii și mai întăriți în toate harurile mântuitoare, pentru practicarea sfințeniei adevărate, fără care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.
2. Această sfințire cuprinde întreaga persoană, dar rămâne incompletă în viața pământească. Unele rămășițe ale vechii stări corupte pot rămâne active în orice parte a vieții omului. Din această cauză se naște o bătălie continuă și ireconciliabilă, firea poftind împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii.
3. În această bătălie, elementele vechii stări corupte pot adesea să fie predominante pentru o vreme; totuși, prin tăria furnizată continuu de Duhul de sfințire al lui Cristos, partea regenerată iese biruitoare. În acest fel, sfinții cresc în har, îndreptându-se către starea de maturitate în sfințenie în frica de Dumnezeu.
CAPITOLUL 14. DESPRE CREDINŢA MÂNTUITOARE
1. Harul credinței, prin care celor aleși li se dă capacitatea să creadă spre mântuirea sufletelor lor, este lucrarea Duhului lui Cristos în inimile lor, și se folosește în mod normal de lucrarea de predicare a Cuvântului. De asemenea, credința este crescută și întărită prin predicarea Cuvântului și prin administrarea sacramentelor și a rugăciunii.
2. Prin această credință, creștinul crede ca fiind adevărat orice este revelat în Cuvânt, întrucât acesta reprezintă autoritatea lui Dumnezeu, care vorbește astfel prin el. El acționează diferit în conformitate cu ce conține fiecare pasaj specific din Scriptură, dovedind ascultare față de porunci, temându-se de avertizări și primind promisiunile lui Dumnezeu pentru viața aceasta și pentru cea veșnică. Dar principalele lucruri ale credinței mântuitoare constau din acceptarea, primirea și bizuirea numai pe Cristos în ceea ce privește justificarea, sfințirea și viața veșnică, ca urmare a legământului harului.
3. Această credință este diferită în mărime de la o persoană la alta, poate fi mai slabă sau mai puternică, poate fi deseori și în multe feluri atacată și slăbită, dar credința autentică este biruitoare și crește în multe persoane până când ei ajung la deplina siguranță a mântuirii prin Domnul Cristos, care este Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre.
CAPITOLUL 15. DESPRE POCĂINȚA CARE DUCE LA VIAȚĂ
1. Pocăința care duce la viață este un har al Evangheliei, a cărei învățătură trebuie predicată de fiecare slujitor al Evangheliei, alături de învățătura privitoare la credința în Cristos.
2. Prin pocăință, păcătosul care s-a îndepărtat de prezența și sentimentul nu numai ale pericolului, dar și de mizeria și stricăciunea păcatelor lui, care sunt contrare naturii sfinte și Legii drepte ale lui Dumnezeu, și înțelegând mila pe care o capătă în Cristos cel ce se pocăiește și îi pare rău, își urăște păcatele, întorcându-se de la toate acestea spre Dumnezeu, fixându-și ca scop și străduindu-se să umble cu El pe toate căile poruncilor Lui.
3. Cu toate că nu te poți bizui pe pocăință ca pe o satisfacție oferită pentru păcat, sau ca pe o cauză a iertării, care este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu în Cristos, totuși ea este atât de necesară tuturor păcătoșilor, încât nimeni nu poate aștepta iertarea fără să aibă pocăința.
4. Din moment ce nici un păcat nu este prea mic ca să nu merite condamnarea, tot așa nici un păcat nu este prea mare pentru a nu ar putea fi iertat celor ce se pocăiesc cu adevărat.
5. Oamenii n-ar trebui să se mulțumească cu o pocăință generală, ci datoria fiecărui om este să se pocăiască în mod deosebit de păcatele sale specifice.
6. Fiecare om trebuie să-și mărturisească păcatele în mod personal lui Dumnezeu, rugându-se pentru iertarea lor, după care, după părăsirea lor, el va căpăta îndurare. Astfel, acela care se ceartă cu fratele său sau cu biserica lui Cristos, trebuie să dorească, printr-o mărturisire personală sau publică și prin părere de rău pentru păcatul lui, să-și mărturisească pocăința în fața celor pe care i-a ofensat. Cei ofensați trebuie apoi să se împace cu el și să-l primească în dragoste.
CAPITOLUL 16. DESPRE FAPTELE BUNE
1. Faptele bune sunt numai acelea pe care Dumnezeu le-a poruncit în Cuvântul Său cel sfânt. Faptele care nu au astfel de corespondent în Cuvânt și care sunt inventate de oameni dintr-un zel orbesc sau cu pretenția unor bune intenții nu sunt considerate fapte bune.
2. Faptele bune săvârșite în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt rezultatele și dovada unei credințe adevărate și vii. Prin ele, credincioșii își exprimă mulțumirea, își întăresc siguranța mânturii, se îmbărbătează între ei, împodobesc mărturia Evangheliei, și îi reduc la tăcere pe cei care se opun Evangheliei. Astfel că ei Îl glorifică pe Dumnezeu căci ei sunt lucrarea Lui, fiind creați în Cristos Isus pentru a face fapte bune și pentru a produce roadele sfințeniei care au ca sfârșit viața veșnică.
3. Abilitatea credincioșilor de a face aceste fapte bune nu vine nicidecum și în nici un fel din ei înșiși, ci întru totul din Duhul lui Hristos. Pentru a fi capabili să facă fapte bune, în afara harurilor deja primite de ei, credincioșii au nevoie de influența reală a Duhului Sfânt care să îi determine să dorească și să împlinească buna Sa plăcere. Totuși, pentru credincioși este necesar să nu devină neglijenți bazându-se pe aceasta și nici să nu gândească că lor nu li se cere să împlinească o faptă sau lucrare bună decât dacă au parte de un impuls special al Duhului Sfânt; mai degrabă, ei trebuie să fie insistenți în a trezi și folosi harul lui Dumnezeu care este în ei.
4. Aceia care, în ascultarea lor de Dumnezeu, ajung la înălțimea spirituală maximă posibilă în această viață, sunt încă departe de a fi în măsură să facă fapte ce ar reprezenta mai mult decât ceea ce cere Dumnezeu, întrucât ei nu sunt în stare și eșuează în a face ceea ce li se poruncește în mod obișnuit, ca datorie de bază.
5. Noi nu putem, nici chiar prin cele mai bune fapte ale noastre, să merităm iertarea de păcate sau viața veșnică din mâna lui Dumnezeu, întrucât aceste fapte sunt într-o disproporție mare cu slava viitoare. Mai mult, datorită distanței infinite care ne desparte de Dumnezeu, faptele noastre nu pot să facă nici un bine lui Dumnezeu și nici nu pot să reprezinte plata datoriei păcatelor noastre. Chiar și atunci când am fi făcut tot ceea ce am fi putut, acestea nu ar reprezenta decât datoria noastră, astfel încât nu suntem decât niște slujitori netrebnici. Apoi, dacă faptele noastre sunt bune, ele sunt originate în Duhul Sfânt, și orice am face prin noi înșine este atât de întinat și amestecat cu atât de multă slăbiciune și imperfecțiune încât acele fapte nu pot rezista și nu pot compensa severitatea judecății lui Dumnezeu.
6. Cu toate acestea, deși credincioșii sunt acceptați individual prin Domnul Hristos, faptele lor bune sunt de asemenea primite în Hristos. Acest lucru nu se petrece pentru că faptele lor din această viață ar fi fără reproș și perfecte înaintea lui Dumnezeu, ci pentru că El privește la cei credincioși prin Fiul Său și îi este plăcut să primească și să răsplătească ceea ce este făcut cu sinceritate, chiar dacă acele fapte sunt uneori însoțite de imperfecțiuni și slăbiciune.
7. În ceea ce privește faptele celor neregenerați, chiar dacă în esență ar fi vorba despre lucruri poruncite de Dumnezeu, și chiar dacă ele ar fi benefice atât celor care le fac cât și altora, totuși ele rămân fapte păcătoase pentru că ele nu sunt făcute dintr-o inimă purificată prin credință, și nici nu sunt făcute într-o manieră corectă, conform Cuvântului lui Dumnezeu, scopul lor nefiind acela de a-L glorifica pe Dumnezeu. Așadar, aceste fapte nu pot să fie plăcute lui Dumnezeu și nici nu pot să facă pe persoana care le face să fie acceptabilă pentru a primi harul lui Dumnezeu. Totuși, negarea acestor fapte este un act chiar mai păcătos și neplăcut înaintea lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 17. DESPRE PĂSTRAREA SFINȚILOR ÎN HAR
1. Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în Preaiubitul Său, pe care i-a chemat irezistibil și i-a sfințit prin Duhul Lui, nu pot cădea din starea de har în mod complet sau pentru totdeauna, ci vor rămâne negreșit în această stare și sunt mântuiți pentru veșnicie.
2. Această păstrare a credincioșilor nu depinde de liberul lor arbitru, ci de faptul că alegerea lor de către Dumnezeu este hotărâtă și nu se poate schimba, și ea provine din dragostea liberă/necondiționată și neschimbată a lui Dumnezeu Tatăl, din meritele și din mijlocirea Domnului Isus Cristos, din prezența Duhului, sămânța lui Dumnezeu în ei, și din natura legământului harului. Din toate acestea reiese și siguranța și infailibilitatea păstrării credincioșilor în har.
3. Cu toate acestea, este posibil ca, prin ispitele Satanei și ale lumii, prin puterea corupției care rămâne în ei și prin neglijarea mijloacelor prin care sunt păstrați, să cadă în păcate mari și, pentru o vreme, să continue în ele, stârnind prin aceasta dizgrația lui Dumnezeu și întristarea Duhului Său cel Sfânt, ajungând să fie lipsiți de anumite haruri și mângâieri, pot avea inimile împietrite și conștiințele rănite. Ei îi pot răni sau ofensa pe alții, și aduc astfel asupra lor o judecată temporară.
CAPITOLUL 18. DESPRE SIGURANȚA MÂNTUIRII ȘI A HARULUI
1. Cu toate că ipocriții sau alți oameni neregenerați se pot amăgi singuri cu speranțe false și presupuneri firești că s-ar afla în grația lui Dumnezeu și în starea de mântuire, speranțe ce vor pieri, totuși, cei care cred cu adevărat în Domnul Isus și Îl iubesc cu sinceritate, străduindu-se să umble într-un cuget curat înaintea Lui, pot fi categoric asigurați în viața aceasta că sunt în starea de har și se pot bucura având speranța slavei lui Dumnezeu, speranță care nu-i va face niciodată să le fie rușine.
2. Certitudinea aceasta nu este o convingere probabilă și de conjunctură, bazată pe o speranță failibilă, ci este o siguranță statornică a credinței fundamentată pe adevărul divin al promisiunilor mântuirii, pe dovada lăuntrică a acelor acte ale harului cărora li se fac aceste promisiuni, pe mărturia Duhului înfierii care mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu, Duh care este garanția moștenirii noastre, prin care suntem pecetluiți pentru ziua răscumpărării.
3. Această siguranță statornică nu reprezintă o componentă esențială a credinței, întrucât un credincios adevărat poate aștepta o perioadă lungă de timp și se poate lupta cu multe dificultăți înainte de a o căpăta. Totuși, fiind făcut capabil de Duhul să cunoască lucrurile care-i sunt date liber de Dumnezeu, el poate dobândi siguranța mântuirii fără o revelație extraordinară, prin folosirea corectă a mijloacelor obișnuite. De aceea, este de datoria fiecărui credincios să-și dea toată silința ca să se asigure de chemarea și alegerea proprie, astfel încât inima lui să fie lărgită în pace și bucurie în Duhul Sfânt, în dragoste și mulțumire față de Dumnezeu, și în tărie și voioșie în împlinirea datoriilor de supunere față de El, care sunt rodul potrivit al siguranței mântuirii. Siguranța mântuirii îi determină astfel pe oameni să nu trăiască o viață ușuratică.
4. Credincioșii adevărați pot avea siguranța mântuirii lor, zdruncinată, micșorată sau întreruptă în multe feluri, iar aceste lucruri se pot întâmpla din cauza neglijenței lor în a o ocroti, sau prin căderea lor într-un anume păcat care le rănește conștiințele și întristează Duhul Sfânt, sau prin expunerea la ispite neașteptate sau foarte puternice, ori din cauza faptului că Dumnezeu a retras de la ei lumina cunoașterii Lui și le-a permis astfel chiar celor care se tem de El să meargă în întuneric din punct de vedere spiritual. Totuși, credincioșii autentici nu sunt niciodată lipsiți de acea sămânță a lui Dumnezeu și de a fi părtași vieții de credință, dragostei lui Cristos și a fraților, sincerității inimii și conștiinței datoriei. Ca urmare a acestor lucruri, siguranța mântuirii poate fi conștientizată din nou la timpul potrivit prin lucrarea Duhului Sfânt, iar între timp, credincioșii sunt păstrați și protejați de la a cădea în disperare extremă.
CAPITOLUL 19. DESPRE LEGEA LUI DUMNEZEU
1. Dumnezeu i-a dat lui Adam o lege, ca legământ al faptelor, prin care l-a legat pe el și pe toți urmașii lui la o ascultare personală, completă, exactă și continuă, și i-a promis viața veșnică, dacă o va împlini și l-a avertizat de moarte dacă o va călca, și i-a dat puterea și capacitatea să o împlinească.
2. Legea aceasta, după căderea lui în păcat, a continuat să fie o regulă perfectă a neprihănirii. De aceea, ea a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai sub forma Celor 10 Porunci, scrisă pe două table, primele patru porunci conținând îndatoririle noastre de ascultare față de Dumnezeu, celelalte șase, îndatoririle noastre față de semeni.
3. În afara acestei Legi, denumită în mod obișnuit Legea Morală, Dumnezeu a găsit cu plăcere să dea poporului Său Israel, ca unei biserici a acelui veac, legi ceremoniale, cuprinzând câteva porunci simbolice/tipologice. Acestea se refereau parțial la închinare, prefigurându-L astfel pe Cristos, harul, faptele, suferințele, și beneficiile suferințelor Lui. De asemenea, aceste legi prezentau parțial diferite instrucțiuni despre îndatoriri morale. Toate acele legi ceremoniale sunt acum abrogate sub Noul Testament.
4. Tot poporului Israel, ca popor distinct, El i-a mai dat și câteva legi juridice, care au încetat să se mai aplice din momentul când Israelul a încetat să mai fie o națiune de sine stătătoare. Aceste legi nu mai sunt obligatorii nimănui în zilele noastre deoarece făceau parte din sistemul de legi ale acelei națiuni, însă principiile de echitate promovate de acestea continuă să fie aplicabile în timpurile moderne.
5. Ascultarea de Legea morală rămâne o cerință obligatorie pentru toți oamenii, atât cei justificați cât și ceilalți, atât în ceea ce privește conținutul Legii, cât și în ceea ce privește autoritatea lui Dumnezeu, în calitate de Creator care a dat această Lege. Mai mult, Domnul Hristos nu a anulat în nici un fel această Lege prin Evanghelie, ci dimpotrivă, El a întărit obligația noastră de ascultare față de Legea morală.
6. Deși credincioșii autentici nu se află sub autoritatea Legii ca și cum ar fi un legământ al faptelor cu scopul de a fi justificați sau condamnați prin el, totuși Legea este de mare folos atât lor cât și altora, întrucât ca regulă de viață, ea îi înștiințează pe aceștia cu privire la voia lui Dumnezeu și obligațiile lor, și îi ghidează să trăiască în conformitate cu aceasta. De asemenea, Legea morală are rolul de a dezvălui păcatul și depravarea din natura, inimile și viețile oamenilor și, pe măsură ce ei o folosesc pentru a se examina pe ei înșiși, credincioșii capătă o tot mai mare convingere cu privire la păcat, o umilință la vederea acestuia și o ură față de păcat. În plus, ei capătă astfel o imagine mai clară legată de nevoia lor pentru Domnul Hristos, și pentru perfecțiunea dovedită de El în ascultarea de Lege. În mod similar, Legea este utilă pentru cei regenerați cu scopul de a înfrâna atragerea lor în păcat, întrucât ea interzice și condamnă păcatul. Amenințarea Legii slujește de asemenea în a arăta ceea ce ar merita chiar și ei pentru păcatele lor, și ce greutăți ar putea să întâmpine în această viață datorită păcatelor lor, chiar dacă ei sunt eliberați de blestemul și rigurozitatea avertismentelor Legii. Promisiunile Legii le arată de asemenea credincioșilor atitudinea lui Dumnezeu față de ascultarea lor, precum și care sunt binecuvântările la care ei se pot aștepta atunci când împlinesc Legea, deși aceste binecuvântări nu se datorează împlinirii Legii ca legământ al faptelor. Faptul că un credincios face binele și se înfrânează de la a face răul pentru simplul fapt că Legea încurajează aceasta nu poate fi considerată ca o dovadă că acel credincios s-ar afla sub Lege și nu sub har.
7. Aceste utilizări ale Legii nu sunt contrare harului Evangheliei, ci sunt în întregime în acord cu acesta, întrucât Duhul lui Hristos face ca oamenii să fie capabili să își dorească liber și bucuros ceea ce a descoperit voia lui Dumnezeu în privința cerințelor Legii.
CAPITOLUL 20. DESPRE LIBERTATEA CREȘTINĂ
ȘI LIBERTATEA DE CONȘTIINȚĂ
1. Libertatea pe care a cumpărat-o Cristos pentru credincioși în Evanghelie constă în eliberarea lor de sub vinovăția păcatului, de sub mânia aducătoare de condamnare a lui Dumnezeu și de sub blestemul Legii morale. Ea include de asemenea eliberarea de lumea păcătoasă prezentă, de sub sclavia Satanei, de stăpânirea păcatului, de distrugerile nenorocirilor, de boldul morții, de biruința asupra mormântului și de condamnarea veșnică. Mai mult, ea constă și în accesul liber al credincioșilor la Dumnezeu și în abilitatea de a asculta de El, nu dintr-o teamă înrobitoare, ci din dragostea ca de copil și cu o minte dornică de ascultare. Aceste lucruri le erau cunoscute și credincioșilor din perioada Legii, dar, sub Noul Testament, libertatea creștinilor capătă o dimensiune și mai mare, prin eliberarea lor de sub jugul legii ceremoniale, la care au fost supuși evreii. Credincioșii de acum se bucură de îndrăzneală mai mare de a intra la tronul harului, și de o prezență mai deplină a Duhului lui Dumnezeu decât primeau în mod obișnuit credincioșii de sub Lege.
2. Doar Dumnezeu este stăpânul conștiinței, și El a lăsat-o liberă de obligațiile față de învățăturile și poruncile oamenilor, care sunt în orice aspect, contrare Cuvântului Său sau în afara lui, dacă e vorba de probleme de credință sau închinare. Astfel, a crede aceste învățături sau a asculta de asemenea porunci din conștiință, înseamnă să trădezi adevărata libertate de conștiință, iar a cere unei persoane să aibă o astfel de credință implicită ori o ascultare absolut oarbă, înseamnă să nimicești libertatea de conștiință și rațiunea.
3. Cei care, folosindu-se de libertatea creștină, trăiesc în păcat și iubesc poftele, nimicesc scopul libertății creștine, care este ca, după ce am fost scăpați din mâinile vrăjmașului nostru, să-L slujim pe Domnul fără frică, în sfințenie și neprihănire înaintea Lui, în toate zilele vieții noastre.
4. Întrucat stăpânirile (civile) pe care le-a rânduit Dumnezeu și libertatea pe care a obținut-o Cristos nu sunt lăsate de Dumnezeu spre distrugere, ci ca reciproc să se păstreze și să se susțină una pe alta, cei care, pe motiv de libertate creștină, se vor opune oricărei puteri legale sau exercitării ei legale, fie că este civilă, fie că este eclesiastică, se împotrivesc rânduielii lui Dumnezeu. Din cauza răspândirii opiniilor lor sau a menținerii unor asemenea practici, contrare luminii naturii sau principiilor cunoscute ale creștinismului (fie cu referire la credință, închinare sau libertate de exprimare), sau puterii sfințeniei; sau, din cauza unor asemenea opinii sau practici eronate, fie prin natura lor proprie, fie răspândindu-le și menținându-le, care sunt nimicitoare păcii și ordinii exterioare stabilite de Cristos în biserică, aceștia pot fi trași la răspundere conform legii și sancționați de către conducătorii bisericii și prin puterea conducătorilor civili.
CAPITOLUL 21. DESPRE ÎNCHINAREA RELIGIOASĂ ŞI
ZIUA DOMNULUI
1. Iluminarea naturală a omului îi arată acestuia că există un Dumnezeu care are domnia și suveranitatea asupra tuturor. El este bun și face bine tuturor. De aceea, El trebuie să fie temut, iubit, lăudat, chemat, crezut și slujit cu toată inima, sufletul și puterea. Însă modalitatea de închinare acceptabilă a lui Dumnezeu cel adevărat a fost instituită de El Însuși și delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginație sau metode omenești, nici după sugestiile Satanei, nici după orice fel de reprezentare vizuală, și nici prin altă modalitate care nu a fost clar prescrisă în Sfânta Scriptură.
2. Închinarea religioasă trebuie să fie făcută către Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și numai către El, și niciodată către îngeri, sfinți sau orice alte creaturi. De la căderea omului în păcat, închinarea nu se poate face fără un Mijlocitor, iar această mijlocire nu poate fi făcută de nimeni altcineva decât de Domnul Hristos și doar de El.
3. Rugăciunea cu mulțumire, ca parte specială a închinării religioase, este cerută de Dumnezeu de la toți oamenii și, pentru a fi acceptată de El, aceasta trebuie făcută în Numele Fiului, cu ajutorul Duhului Său Sfânt și să fie în conformitate cu voia Lui. Ea mai trebuie făcută pe înțeles, cu reverență, smerenie, înflăcărare, credință, dragoste și perseverență. Atunci când este făcută cu glas tare, rugăciunea trebuie exprimată într-o limbă cunoscută.
4. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri legitime și pentru orice persoane care sunt în viață în momentul rugăciunii ori pentru persoane care vor trăi în viitor. Rugăciunea nu poate fi făcută către morți și nici pentru aceia despre care se știe că au săvârșit păcatul de moarte [păcatul de neiertat].
5. Citirea Scripturii cu teamă evlavioasă, predicarea sănătoasă și ascultarea conștientă a Cuvântului, în ascultare de Dumnezeu, pe înțeles, cu credință și reverență, cântarea psalmilor cu har în inimă, cât și corecta administrare și primirea cu vrednicie ale sacramentelor instituite de Cristos, fac parte toate din închinarea religioasă obișnuită înaintea lui Dumnezeu, pe lângă jurăminte, posturi solemne și mulțumiri cu ocazii speciale, care, la vremea și momentul lor, trebuie folosite într-o manieră sfântă și religioasă.
6. Nici rugăciunea și niciun alt aspect al închinării noastre religioase nu este acum, în perioada Evangheliei, legat de sau făcut mai acceptabil în vreun loc în care este săvârșit, ori către care este îndreptat. Dumnezeu este Cel căruia trebuie să ne închinăm în orice loc, în duh și în adevăr, fie că această închinare se petrece zilnic în cadrul intim al familiei, fie că se petrece individual, în taină, sau în adunările publice, în solemnitate. Închinarea în adunările publice nu trebuie neglijată, întrucât Dumnezeu ne cheamă la o astfel de închinare prin Cuvântul și providența Lui.
7. După cum este legea naturii ca, în general, o parte din timpul nostru să fie pus deoparte pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu; tot așa, în Cuvântul Lui, printr-o poruncă benefică, morală și perpetuă, valabilă pentru toți oamenii din toate timpurile, El a stabilit în mod special o zi pe săptămână pentru odihnă, ca să fie ținută cu sfințenie pentru El. De la începutul lumii până la învierea Domnului Cristos, aceasta a fost ultima zi din săptămână, iar după învierea lui Cristos, a fost schimbată în prima zi a săptămânii, care este numită în Scriptură Ziua Domnului, și trebuie ținută până la sfârșitul lumii, ca Sabatul creștinului.
8. Oamenii țin acest Sabat sfânt înaintea lui Dumnezeu atunci când, după o pregătire adecvată a inimilor lor și o punere în rânduială prealabilă a treburilor lor obișnuite, ei păzesc întreaga zi ca o odihnă sfântă de la lucrările lor, de la cuvintele și gândurile lor legate de implicarea lor seculară și activitățile lor recreative. De asemenea, în Sabat, ei își dedică întreg timpul pentru închinarea în public și în privat, împlinind în acest timp îndatoriri și lucrări necesare și de milostenie.
CAPITOLUL 22. DESPRE JURĂMINTE ŞI PROMISIUNI PERMISE
1. Un jurământ permis face parte din închinarea religioasă, prin care, cu o ocazie justificată, persoana care jură solemn Îl cheamă pe Dumnezeu să fie martor celor afirmate sau promise, și să o judece potrivit adevărului sau falsității celor jurate.
2. Oamenii ar trebui să jure numai pe Numele lui Dumnezeu și, în jurământ, Numele Lui trebuie folosit cu cea mai înaltă reverență și teamă sfântă. De aceea, a jura cu ușurință sau în grabă pe Numele acesta glorios și înfricoșat, sau a jura pe orice alt lucru, este păcat și trebuie urât. Cu toate acestea, în probleme importante și de moment, un jurământ este susținut de Cuvântul lui Dumnezeu, atât în Noul Testament cât și în cel Vechi. Prin urmare, un jurământ permis, impus de o autoritate legală, trebuie făcut în astfel de circumstanțe.
3. Oricine face un jurământ ar trebui să ia în considerare greutatea acestui act atât de solemn, și să nu jure decât ceea ce știe că este pe deplin adevărat. Nici om să nu se lege la nimic prin jurământ decât la ceea ce este bun și drept, la ceea ce crede el că așa este, și la ceea ce poate și a hotărât să facă. Totuși, este păcat să fie refuzat un jurământ bun și drept, fiind impus printr-o autoritate legitimă.
4. Un jurământ trebuie făcut prin cuvinte simple și obișnuite, fără ezitări în vorbire sau rezerve mentale. El nu poate obliga la păcat, ci în tot ceea ce nu este păcătos, când este făcut, obligă la ținerea lui, chiar dacă este în pierderea celui ce l-a făcut. El nu trebuie încălcat chiar dacă a fost făcut către eretici sau păgâni.
5. O promisiune este de aceeași natură cu un jurământ de obligațiune și ar trebui făcută cu aceeași grijă religioasă și împlinită cu aceeași credincioșie.
6. Promisiunea nu trebuie făcută față de o creatură, ci numai față de Dumnezeu și, ca să fie acceptată, trebuie făcută voluntar, izvorâtă din credință și conștiința datoriei, mulțumind pentru îndurarea primită, sau pentru obținerea celor pe care ni le dorim, care ne leagă și mai tare de sarcinile la care ne obligăm, sau de alte lucruri, atâta timp cât acestea ne conduc la ținerea promisiunii.
7. Nimeni nu trebuie să promită că va face ceva interzis de Cuvântul lui Dumnezeu sau ceva care să împiedice vreo datorie poruncită în el, ori care nu stă în puterea lui, sau ceva pentru a cărui îndeplinire nu are promisiunea sau înzestrarea de la Dumnezeu. În privința aceasta, legămintele papale monastice pentru păstrarea unei vieți de celibatar, pentru sărăcia pretinsă și obediența riguroasă, toate acestea sunt departe de a reprezenta grade ale apropierii de perfecțiune, ci mai degrabă ele sunt curse superstițioase și păcătoase în care nici un creștin nu ar trebui să se lase atras sau să se ducă pe sine.
CAPITOLUL 23. DESPRE GUVERNAREA CIVILĂ
1. Dumnezeu, Domnul și Împăratul suprem al întregii lumi, a rânduit autorități civile care să fie sub autoritatea Lui dar deasupra oamenilor, pentru gloria Lui și pentru binele public. Pentru acest scop, El le-a înzestrat cu autoritatea de a folosi forța, de a-i apăra și încuraja pe cei care fac binele, și de a-i pedepsi pe cei care fac răul.
2. Este permis creștinilor să accepte și să execute sarcini în administrația publică, atunci când sunt chemați la aceasta. În ducerea la îndeplinire a unei astfel de slujbe, ei sunt responsabili în mod deosebit pentru menținerea evlaviei, a dreptății și păcii, în concordanță cu toate legile acelui popor. În îndeplinirea acestui scop, ei pot, în termenii Noului Testament, să se înroleze în război, dacă acesta este întemeiat și necesar.
3. Persoanele care ocupă un loc în autoritățile civile nu trebuie să-și asume dreptul de a administra Cuvântul și sacramentele, sau puterea cheilor Împărăției Cerurilor. Totuși, ei au autoritatea și datoria să mențină ordinea, astfel ca unitatea și pacea să fie păstrate în Biserică, astfel încât adevărul lui Dumnezeu să fie păstrat curat în întregime, ca toate blasfemiile și ereziile să fie suprimate, toate stricăciunile și abuzurile în închinare și disciplină să fie prevenite sau reformate, și toate poruncile lui Dumnezeu să fie administrate, înțelese și respectate corect. Pentru o mai bună îndeplinire a acestor îndatoriri, persoanele care ocupă funcții în administrația publică au puterea de a convoca sinoade, să fie prezente la acestea și să ajute cu orice este necesar în legătură cu deciziile sinoadelor, în acord cu voia lui Dumnezeu.
4. Datoria oamenilor este să se roage pentru persoanele cu funcții în guvernarea publică, să le cinstească, să își plătească taxele sau alte lucruri cuvenite, să asculte de poruncile lor legitime, și să se supună autorității lor, dintr-o conștiință curată. Necredința sau deosebirea dată de religie, nu elimină autoritatea legală și de drept a persoanelor din administrația publică, nici nu-i scutește pe oameni de ascultarea față de aceste persoane. De la lucrurile acestea, nici persoanele eclesiastice nu sunt scutite, așa că nici Papa nu are putere sau jurisdicție asupra lor în domeniile lor, sau asupra oricăruia dintre oamenii lor; cu atât mai puțin le va putea lua proprietățile sau viața, dacă ajunge să-i judece drept eretici sau pentru orice alt pretext, oricare ar fi el.
CAPITOLUL 24. DESPRE CĂSĂTORIE ȘI DIVORȚ
1. Căsătoria trebuie făcută numai între un bărbat și o femeie. Nu este permis niciunui bărbat să aibă simultan mai mult de o soție și niciunei femei să aibă simultan mai mult de un soț.
2. Căsătoria a fost dată pentru ajutorul reciproc al soțului și soției, pentru creșterea numerică a rasei umane prin copii legitimi și a bisericii cu o sămânță sfântă, și pentru a preveni imoralitatea.
3. Tuturor oamenilor le este permis să se căsătorească, dacă sunt în măsură să își dea consimțământul în mod conștient pentru aceasta. Totuși, datoria creștinilor este să se căsătorească numai în Domnul. De aceea, cei care pretind că sunt credincioși reformați adevărați nu trebuie să se căsătorească cu cei necredincioși, papistași sau alți idolatri și cei care sunt evlavioși nu trebuie să se prindă la un jug nepotrivit, căsătorindu-se cu cei ce sunt din cale afară păcătoși în trăirea lor, sau care susțin erezii condamnabile.
4. Căsătoria nu este permisă între persoane care au relație de rudenie de sânge, lucru care este interzis în Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât astfel de căsătorii incestuoase nu pot fi permise vreodată nici măcar prin vreo lege omenească ori prin consimțământul părților de a trăi astfel împreună ca soț și soție. Bărbatul nu se poate căsători cu nicio rudă a soției mai apropiată în legăturile de sânge decât se poate căsători cu cineva dintre propriile rude, restricție aplicabilă similar femeii.
5. Atunci când este descoperit adulterul sau preacurvia înainte de căsătorie, dar după ce persoana respectivă și-a dat consimțământul pentru logodnă, îi dă ocazia dreaptă părții nevinovate să renunțe la logodnă. În cazul adulterului comis după încheierea legământului de căsătorie, dovada acestuia permite părții nevinovate să divorțeze legitim, și după divorț permite acesteia să se re-căsătorească – este ca și cum partea vinovată ar fi murit.
6. Deși pângărirea și stricăciunea omului poate ajunge până acolo încât să invoce argumente iscusite pentru a-i separa pe aceia pe care Dumnezeu i-a adus împreună în legământul de căsătorie, totuși nimic în afara adulterului sau părăsirea intenționată a căminului care nu pot fi remediate de către biserică sau de către autoritățile civile, și nu poate fi considerată ca o cauză suficientă pentru a desființa legătura căsniciei. O astfel de desființare trebuie realizată întotdeauna în public și respectând regulile ordinii, iar persoanele care sunt implicate într-o astfel de acțiune nu trebuie lăsate să acționeze după propria lor discreție.
CAPITOLUL 25. DESPRE BISERICĂ
1. Biserica universală, care este invizibilă, este formată din numărul total al celor aleși, care au fost, sunt, sau vor fi aduși împreună sub autoritatea lui Cristos, Capul Bisericii. Biserica este mireasa, trupul, plinătatea lui Cristos, Cel ce împlinește totul în toți.
2. Biserica vizibilă, care este universală sub Evanghelie (nelimitată la o singură națiune, cum a fost în timpurile Legii), este formată din toți aceia din întreaga lume care mărturisesc adevărata credință și din copiii lor, și este Împărăția Domnului Isus Cristos, casa și familia lui Dumnezeu, în afara căreia nu există vreo posibilitate normală de a fi mântuit.
3. Cristos i-a dat acestei biserici vizibile slujirea, profețiile și poruncile lui Dumnezeu, pentru strângerea și desăvârșirea sfinților în viața aceasta, până la sfârșitul lumii, și îi face, prin prezența și Duhul Lui, potrivit promisiunii Lui, eficace în folosul ei.
4. Biserica aceasta a fost uneori mai mult, alteori mai puțin vizibilă. Bisericile locale, membre ale acesteia, sunt mai mult sau mai puțin pure, depinzând de modul în care este dată ca învățătură și acceptată doctrina Evangheliei, de administrarea actelor de cult și de modul în care închinarea publică este făcută în ele mai mult sau mai puțin pur.
5. Chiar și cele mai pure biserici de pe pământ sunt predispuse atât amestecului cât și erorii; iar unele au degenerat atât de mult încât par că au încetat să mai fie biserici ale lui Cristos. Cu toate acestea, pe pământ va exista întotdeauna o biserică aptă să se închine lui Dumnezeu după voia Lui.
6. Afară de Domnul Isus Cristos, nu există niciun alt Cap al Bisericii. De aceea, Papa de la Roma nu poate fi, în nici un sens, capul ei, iar acela care încearcă acest lucru este Antihrist, omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se ridică pe sine în Biserică împotriva lui Cristos și mai presus de tot ceea ce este chemat Dumnezeu.
CAPITOLUL 26. DESPRE PĂRTĂȘIA SFINȚILOR
1. Toți sfinții care sunt uniți cu Isus Cristos, Căpetenia lor, prin Duhul Lui și, prin credință, au părtășie cu El în harul, suferințele, moartea, învierea, și gloria Lui. Fiind uniți unii cu alții în dragoste, ei sunt părtași darurilor și harurilor fiecăruia, și sunt datori să își îndeplinească sarcinile, în public și în particular, care să conducă la binele lor reciproc, atât în ce privește lucrurile spirituale cât și cele temporare.
2. Prin mărturia lor, creștinii au datoria de păstra o părtășie și comuniune sfântă în închinarea față de Dumnezeu și în a face orice slujiri spirituale care să le promoveze zidirea reciprocă. Ei ar trebui de asemenea să se ajute reciproc în nevoile lor obișnuite în conformitate cu posibilitățile și nevoile lor. Comuniunea aceasta, când Dumnezeu dă prilejul, trebuie extinsă la toți cei care cheamă Numele Domului Isus în fiecare loc.
3. Această comuniune pe care sfinții o au cu Cristos, nu-i face în nici un caz părtași substanței Dumnezeirii sau egali cu Cristos în vreo privință, fiind hulitor și neevlavios pentru cineva să afirme astfel de lucruri. Comuniunea reciprocă a sfinților nu trebuie să afecteze în nici un fel dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de bunurile și posesiunile proprii.
CAPITOLUL 27. DESPRE SACRAMENTE
1. Sacramentele reprezintă semne și peceți sfinte ale legământului harului, instituite imediat de Dumnezeu, ca să-L reprezinte pe Cristos și beneficiile Lui, și să confirme părtășia noastră în El. De asemenea, ele au rolul de a stabili o diferență vizibilă între cei ce aparțin Bisericii și ceilalți din lume, și să-i implice în mod solemn pe sfinți în slujirea lui Dumnezeu în Cristos, potrivit Cuvântului Său.
2. În fiecare sacrament există o relație spirituală, sau o unire sacramentală, între semn și lucrul semnificat: de aici, numele și efectele unuia sunt atribuite reciproc.
3. Harul care este arătat în sau prin sacramentele corect folosite nu este conferit prin nicio putere aflată în ele, nici eficacitatea sacramentului nu depinde de evlavia sau intenția celui care îl administrează, ci de lucrarea Duhului și de cuvântul instituirii, care conține, împreună cu un precept care autorizează folosirea lui, promisiunea unui beneficiu pentru cei ce sunt vrednici de primirea lui.
4. Există numai două sacramente poruncite în Evanghelii de Cristos, Domnul nostru. Acestea sunt Botezul și Cina Domnului. Niciunul din aceste sacramente nu poate fi administrat de altcineva în afara slujitorului Cuvântului, ordinat în mod legitim.
5. Sacramentele Vechiului Testament, privitoare la lucrurile spirituale ilustrate prin ele, au fost, ca substanță, aceleași ca și cele din Noul Testament.
CAPITOLUL 28. DESPRE BOTEZ
1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, poruncit de Domnul Isus Cristos nu numai pentru primirea solemnă a celui botezat în biserica vizibilă, ci și pentru a fi pentru el un semn și o pecete a legământului harului, a altoirii lui în Cristos, a regenerării, iertării păcatelor și dăruirii lui pentru Dumnezeu, prin Isus Cristos, ca să trăiască o viață nouă. Acest sacrament, prin însăși rânduiala lui Cristos, trebuie contiunat în Biserica Lui până la sfârșitul lumii.
2. Elementul exterior care trebuie folosit în acest sacrament este apa, cu care persoana în cauză trebuie botezată, în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt, de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim.
3. Cufundarea persoanei în apă nu este necesară; ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste persoana respectivă.
4. Trebuie botezat nu numai cel care mărturisește credința și ascultarea de Cristos, ci și noii-născuți ai unuia dintre părinții credincioși sau ai amândurora.
5. Cu toate că este un mare păcat să se neglijeze sau să se trateze cu dispreț această poruncă, totuși harul și mântuirea nu sunt atât de inseparabil legate de ea, încât nicio persoană să nu poată fi regenerată, sau mântuită, fără ea, sau ca toți cei ce sunt botezați să fie negreșit și regenerați.
6. Eficacitatea Botezului nu este legată de momentul când este administrat. Totuși, prin corecta folosire a acestei porunci, harul promis nu numai că este oferit, ci și arătat și conferit, de către Duhul Sfânt, acelora (fie maturi sau noi-născuți) cărora aparține acest har, potrivit cu sfatul voii lui Dumnezeu, în vremea hotărâtă de El.
7. Sacramentul Botezului nu trebuie administrat unei persoane decât o singură dată.
CAPITOLUL 29. DESPRE CINA DOMNULUI
1. Domnul nostru Isus, în noaptea în care a fost vândut, a instituit sacramentul trupului și sângelui Său, numit Cina Domnului, și l-a rânduit ca să fie ținut în Biserica Lui până la sfârșitul lumii, pentru o aducere aminte continuă a jertfirii Sale în moartea Sa, pentru pecetluirea tuturor beneficiilor acestei jertfe pentru adevărații credincioși, pentru hrănirea lor spirituală și creșterea în El, pentru implicarea lor în toate obligațiile pe care le au față de El, și pentru a fi o legătură și o garanție a comuniunii lor cu El și unul cu altul, ca membri ai trupului Său tainic.
2. Prin acest sacrament, Cristos nu este oferit Tatălui Său și nici nu se face vreo jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau ale celor morți, ci este vorba doar de o comemorare a Celui ce S-a adus jertfă de bunăvoie pe cruce, odată pentru totdeauna, reprezentând o ofrandă spirituală a tuturor laudelor noastre către Dumnezeu, pentru aceleași lucruri. Astfel, sacrificiul romano-catolic făcut prin mesă (după cum numesc ei cina) este cea mai mare jignire adusă la adresa jertfei lui Cristos, care reprezintă singura jertfă și singura ispășire pentru toate păcatele aleșilor Lui.
3. În acest sacrament, Domnul Isus i-a rânduit pe slujitorii Cuvântului Său să se roage și să binecuvânteze pâinea și vinul, și astfel să le pună deoparte de la utilizarea obișnuită spre utilizarea sfântă, să ia și să frângă pâinea, să ia paharul (comunicându-se astfel pe ele însele) și să le dea pe amândouă participanților la Cină, dar nimănui care nu este prezent în congregație.
4. Mesele particulare, sau primirea acestui sacrament de la un singur preot sau de la oricare altă persoană, ca și oprirea paharului de la oameni, închinarea înaintea elementelor, ridicarea lor în sus sau plimbarea lor încolo și încoace spre a fi adorate, sau rezervarea lor pentru orice întrebuințare religioasă ulterioară, sunt contrare naturii acestui sacrament și instituirii făcută de Cristos.
5. Elementele exterioare din acest sacrament, atunci când sunt puse deoparte pentru întrebuințarea rânduită de Cristos, au o relație atât de strânsă cu Cel crucificat, încât, deși sunt numai niște sacramente, sunt uneori denumite cu numele lucrurilor pe care le reprezintă, cum ar fi, trupul și sângele lui Cristos. Totuși, în substanță și natură ele rămân cu adevărat doar pâine și vin, așa cum au fost înainte.
6. Doctrina cunoscută sub numele de transubstanțiere, care susține că substanța pâinii și a vinului este schimbată în trupul și sângele fizic al lui Hristos, atunci când sunt consacrate de către preot sau oricine oficiază sacramentul, este contrară nu numai Scripturii, ci până și bunului simț și a rațiunii. Ea distruge natura sacramentului și a fost și este cauza unor numeroase superstiții și a idolatriei grave.
7. Participanții vrednici la sacrament, care se împărtășesc în exterior din elementele vizibile ale acestuia, se împărtășesc și lăuntric prin credință, în mod real și categoric, totuși nu carnal și corporal, ci spiritual. Procedând astfel, ei Îl primesc și se hrănesc în sens spiritual cu Cristosul crucificat și cu toate beneficiile morții Lui. Astfel, trupul și sângele lui Cristos nu sunt prezente în mod fizic, trupește în, cu, sau sub pâine și vin. Deci, ele sunt tot atât de real prezente, dar spiritual, prin credința credincioșilor în acest sacrament, cum sunt și elementele exterioare pentru simțurile omenești.
8. Cu toate că oamenii ignoranți și păcătoși primesc elementele exterioare ale acestui sacrament, ei nu primesc și lucrurile pe care le semnifică acestea, ci, prin apropierea lor nevrednică de ele, se fac vinovați de trupul și sângele Domnului, spre pierzarea lor. De aceea, toți cei ignoranți și neevlavioși, pentru că nu sunt vrednici să se bucure de părtășia cu El, sunt nevrednici și de masa Domnului și nu pot, fără să nu comită un mare păcat împotriva lui Cristos, în timp ce rămân în această stare, să se împărtășească din aceste sfinte taine, sau să fie admiși la participare.
CAPITOLUL 30. DESPRE DISCIPLINA BISERICII
1. Domnul Isus, ca Împărat și Cap al Bisericii Sale, a stabilit o conducere a ei, prin intermediul slujitorilor Bisericii, care sunt persoane distincte de guvernanții civili.
2. Acestor slujitori le sunt încredințate cheile Împărăției Cerurilor. Prin virtutea lor, ei au puterea, respectiv, să lege sau să dezlege păcate, să închidă Împărăția pentru cel nepocăit, atât prin Cuvânt cât și prin disciplină, și s-o deschidă păcătoșilor care se pocăiesc, prin lucrarea Evangheliei și prin ridicarea disciplinei, după cum va cere situația.
3. Disciplinările bisericii sunt necesare, pentru recâștigarea și reabilitarea fratelui care păcătuiește, pentru a-i descuraja pe alții să facă păcate asemănătoare, pentru curățirea acelei drojdii care ar putea afecta toată plămădeala, pentru apărarea onoarei lui Cristos, pentru mărturisirea cu sfințenie a Evangheliei, și pentru prevenirea mâniei lui Dumnezeu, care ar putea cădea legitim asupra Bisericii, dacă se permite ca legământul și pecețile lui să fie profanate de păcătoși notorii și încăpățânați.
4. Pentru o mai bună ducere la îndeplinire a acestor scopuri, slujitorii Bisericii trebuie să înceapă prin mustrare, suspendare pentru o vreme de la sacramentul Cinei Domnului, apoi prin excomunicare din adunarea locală, potrivit cu natura răului făcut și cu vinovăția persoanei.
CAPITOLUL 31. DESPRE SINOADE ŞI CONCILII
1. Pentru o mai bună guvernare și edificare a bisericii, ar trebui să existe adunări care în mod obișnuit sunt numite sinoade sau concilii. Este de competența prezbiterilor și a altor conducători ai respectivei biserici, prin natura slujbei lor și a autorității pe care le-a dat-o Cristos pentru edificare, nu pentru nimicire, să stabilească asemenea adunări și să se adune împreună în cadrul lor atât de des cât cred ei că este necesar pentru binele Bisericii.
2. Întrucât autoritățile civile pot solicita în mod legitim organizarea unei întâlniri sinodale a slujitorilor Bisericii alături de alte persoane potrivite pentru consultare și sfătuire în probleme religioase, în situația în care acestea sunt în mod deschis vrăjmași ai Bisericii, slujitorii lui Cristos pot alege să se întâlnească numai ei (fără reprezentanții autorităților civile) sau alături de alte persoane potrivite, numai trimiși de bisericile lor locale.
3. Ține de sinoade și concilii să determine la nivel de slujire controversele legate de credință și cazurile ce țin de conștiință, să stabilească reguli și instrucțiuni pentru o mai bună organizare a închinării publice înaintea lui Dumnezeu și privitor la conducerea Bisericii Sale, să primească plângeri în cazuri de proastă administrare, și să determine cu autoritate care hotărâri și decizii, dacă se armonizează cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie primite cu reverență și supunere, nu numai datorită sincronizării lor cu Cuvântul, ci și datorită autorității prin care au fost stabilite, fiind porunci de la Dumnezeu, hotărâte prin Cuvântul Lui.
4. Toate sinoadele și conciliile din vremea apostolilor încoace, fie generale, fie particulare, pot comite și greșeli, și multe au greșit. De aceea, ele nu trebuie să devină o regulă a credinței și practicii, ci trebuie folosite ca un ajutor pentru amândouă.
5. Sinoadele și conciliile nu trebuie să se ocupe decât de problemele bisericești. Astfel, ele nu au voie să se amestece în chestiuni civile care privesc țara, decât sub formă de petiție, în cazuri extraordinare, sau sub formă de sfat, pentru liniștirea conștiinței, dacă li se cere aceasta de către autoritățile civile.
CAPITOLUL 32. DESPRE STAREA OMULUI DUPĂ MOARTE ȘI DESPRE ÎNVIEREA MORȚILOR
1. După moarte, trupurile oamenilor se întorc în țărână și sunt supuse descompunerii, dar sufletele lor, care nu mor, nici nu adorm, pentru că sunt nepieritoare în esența lor, se întorc imediat la Dumnezeul care le-a dat. Sufletele celor neprihăniți, fiind făcute atunci perfecte în sfințenie, sunt primite în înălțimea cerurilor, unde văd fața lui Dumnezeu, în lumină și glorie, așteptând răscumpărarea deplină a trupurilor lor. Sufletele celor răi sunt aruncate în iad, unde rămân în chinuri și în întuneric, așteptând judecata zilei celei mari. Pentru sufletele care sunt separate de trupurile lor, Scriptura arată că nu există al loc decât unul dintre acestea două.
2. În ziua de apoi, cei ce vor fi în viață nu vor muri, ci vor fi schimbați; toți cei morți vor învia, cu aceleași trupuri, și nu cu altele (cu toate că vor avea calități diferite), care vor fi unite din nou cu sufletele lor pentru vecie.
3. Trupurile celor necredincioși vor fi înviate prin puterea lui Cristos spre ocară. Prin Duhul Său, trupurile celor neprihăniți vor fi înviate spre cinste, iar ei vor fi transformați pentru a fi asemenea trupului Său plin de glorie.
CAPITOLUL 33. DESPRE JUDECATA FINALĂ
1. Dumnezeu a rânduit o zi când El va judeca lumea în neprihănire prin Domnul Isus Cristos, căruia Tatăl I-a dat toată puterea și judecata. În acea zi, nu doar îngerii apostați vor fi judecați, ci și toți cei care au trăit pe pământ. Ei vor apărea înaintea tronului de judecată al lui Hristos pentru a da socoteală pentru gândurile, cuvintele și faptele lor și pentru a primi judecata conform cu ceea ce au făcut ei în trup, fie bine, fie rău.
2. Scopul pentru care Dumnezeu a hotărât ziua aceasta este acela de a arăta gloriei milei Sale în mântuirea veșnică a celor aleși, precum și dreptatea Sa în condamnarea celor respinși, care sunt păcătoși și neascultători. Atunci, cel neprihănit se va duce în viața veșnică și va primi bucuria și desfătarea deplină, care vor veni din prezența Domnului; dar cel rău, care nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu ascultă de Evanghelia lui Isus Cristos, va fi aruncat în chinul veșnic și va fi pedepsit cu o nimicire veșnică din prezența Domnului, și de la gloria puterii Lui.
3. Domnul Hristos vrea ca noi să fim ferm convinși că va exista o zi a judecății, atât pentru a-i determina pe toți oamenii să se întoarcă de la păcatele lor, cât și pentru o mai mare consolare a celor neprihăniți în încercările prin care trec în această lume. Totuși, El a păstrat secretă data când aceasta va avea loc, astfel ca oamenii să nu cadă în auto-siguranță, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că ei nu știu momentul când Domnul la veni. Așadar, ei trebuie întotdeauna să fie pregătiți pentru a spune: „Vino, Doamne Isuse!” Amin.